Poveste de călătorie

Giddo la Warwick și Birmingham

O grădină de castel, mormântul aurit al unui cavaler, un oraș al canalelor care o întrece pe Veneția, pe hârtie, și o după-amiază ciudat de aurie deasupra orașului Birmingham, când o eclipsă de soare a prins nepregătită o întreagă terasă de pe acoperiș.

Warwick Castle conservatory, lilies in bloom
Castle conservatory lilies Credit: Europe by Giddo

Pe hartă, Warwick și Birmingham sunt la vreo zece mile unul de altul, dar par din secole diferite. Primului i-am dat o dimineață fără grabă, celui de-al doilea o seară — de fapt, prea puțin timp pentru oricare dintre ele, și m-aș întoarce la amândouă fără să stau pe gânduri.

Partenerul nostru

Asigurare de călătorie Heymondo, 5% reducere
Transfer de la aeroport Preț fix · Booking.com

Nu este o relatare completă a celor două zile. Este ceea ce mi-a rămas cu adevărat în minte după aceea: un cavaler întins, aurit, pe propriul mormânt, într-o capelă care pare aproape prea mică pentru el; un turn de biserică sub care se întinde linia acoperișurilor unui orășel englezesc; un bazin de canal care face azi cu totul altă treabă decât cea pentru care a fost săpat; și o după-amiază ciudat de aurie deasupra unui centru de oraș, când soarele s-a stins pe jumătate și toți cei de pe terasa de pe acoperiș au tăcut deodată.

Castelul dinspre grădină

Castelul Warwick este primul lucru care se vede la sosirea în oraș, iar eu nu am intrat pe la porțile cu bilet. Parcul e de ajuns și singur: o grădină de trandafiri ușor sălbăticită pe la margini, o seră plină de crini, în care sticla revarsă peste tot ce e înăuntru o lumină verzuie și blândă, și o bancă așezată exact în unghiul în care ați fi ales-o singuri, dacă nu ar fi pus-o deja cineva acolo.

Turnul Caesar și Turnul Guy se înalță deasupra râului, în spatele a tot ce e în grădină, din piatră de culoarea unei după-amiezi ploioase, iar dintr-o ferestruică îngustă, la jumătatea înălțimii unuia dintre ele, se vede drept în jos până la apă, fără ca cineva să fi croit priveliștea dinadins — pur și simplu acolo se întâmplă să fie zidul mai subțire. Undeva în grădină, o pisică de piatră stă pe un soclu și urmărește totul cu o expresie care lasă să se înțeleagă că a văzut destui turiști cât să-i ajungă pentru câteva secole — și, fiind o pisică de piatră, probabil chiar așa e.

Sus, în turnul bisericii Sfânta Maria

Biserica Colegială Sfânta Maria se află la câțiva pași de castel și, lucru neobișnuit pentru o biserică parohială engleză, se poate urca în turnul ei. Scara e îngustă și durează mai mult decât pare că ar trebui, apoi dă pe o platformă de unde tot orașul se așterne dedesubt: acoperișuri roșii, firul Avonului și turnurile castelului, văzute de la o înălțime care le face să pară mai mici și, cumva, mai grave.

Înăuntru, nava e înaltă și simplă, cum sunt de obicei bisericile de felul acesta, iar la un capăt se află o orgă pe care aș fi vrut s-o aud cum trebuie, nu doar s-o privesc.

Motivul pentru care merită venit este însă Capela Beauchamp, adăugată laturii bisericii în secolul al XV-lea pentru Richard Beauchamp, conte de Warwick. Mormântul lui se află chiar în mijloc: o efigie aurită, întinsă pe spate, cu mâinile ridicate, sub un plafon boltit mult mai încărcat decât ar lăsa să se bănuiască biserica simplă din jur. Este socotită în general printre cele mai frumoase capele de pomenire din Anglia, iar înăuntru, cu aurul care prinde lumina venită de undeva de sus, afirmația nu e greu de crezut.

Warwick Castle conservatory, lilies in bloom
Castle conservatory lilies Credit: Europe by Giddo

Warwick

Un oraș care încă seamănă cu el însuși

Între castel și biserică, Warwick e genul de oraș în care se mai deslușește forma vechiului plan al străzilor, deși un incendiu din 1694 a mistuit o bună parte din el și a lăsat mare parte din ce se vede azi în cărămidă georgiană, nu în lemnul de la început. Pe sub Eastgate trece și acum circulația, lucru care mă surprinde de fiecare dată la porțile vechi de oraș ce își fac în continuare treaba de la origine, în loc să stea undeva, într-un muzeu.

În ziua în care am fost eu, pe High Street erau întinse ghirlande de stegulețe, fără nicio ocazie pe care s-o pot identifica, ceea ce mi s-a părut potrivit. Jos, la râu, luncile sunt liniștite, un iaz cu nuferi stă atât de nemișcat încât dublează cerul, iar Avonul își vede de drum, pe lângă castel, spre Stratford și mai departe.

Zece mile mai încolo, la Birmingham

Birmingham nu încearcă să fie Warwick și nici nu are nevoie. Este al doilea oraș al Angliei, clădit pe comerț și pe producție, iar istoria aceasta și-o poartă la vedere, în loc s-o strângă din calea privirilor: rețeaua de canale care odinioară muta prin oraș materiile prime și mărfurile finite e încă acolo, iar despre Birmingham se spune adesea, fără urmă de zâmbet, că îl străbat mai multe mile de canal decât pe Veneția.

Astăzi li se dă altă întrebuințare. La bazinul din centru, drumurile de halaj care serveau odinioară depozitele trec acum pe lângă baruri și restaurante, iar de-a lungul apei stau acostate bărci înguste de canal, fără să aibă nicăieri anume de ajuns. E o contradicție ciudată și plăcută: o infrastructură cu adevărat industrială a ajuns unul dintre cele mai relaxate locuri din centru în care poți petrece o seară.

Deasupra apei, pasajul Great Western Arcade își păstrează acoperișul de sticlă și vitrinele victoriene din 1876, la câteva străzi de turnuri de sticlă și oțel care abia dacă au vârsta unei generații. Orașul vechi și cel nou stau unul peste altul, nu unul în locul celuilalt, și cam așa pare să-i placă orașului.

Canalul și panorama orașului
Canalul și panorama orașului Credit: Europe by Giddo

Birmingham

O după-amiază aurie deasupra acoperișurilor

Eram pe o terasă de pe acoperiș, cu o farfurie de mâncare pe care am și uitat-o, și priveam cum prinde formă apusul deasupra turnurilor, așa cum se întâmplă în cele mai multe seri într-un oraș de mărimea asta, când lumina a început să facă ceva ce nu avea ce căuta să facă la ora aceea.

O eclipsă parțială de soare se strecurase peste după-amiază și, câteva minute, cerul de deasupra orașului Birmingham a căpătat culoarea alamei foarte vechi — nu întuneric, propriu-zis, ci pur și simplu ceva nepotrivit, într-un fel care i-a făcut pe toți cei din jurul meu să se oprească din vorbit la mijloc de frază și să ridice privirea deodată, fără ca cineva să le fi spus. Cineva adusese ochelarii potriviți. Cei mai mulți ne-am uitat, cu ochii mijiți, la umbre, ceea ce, din câte se pare, e felul în care toată lumea trăiește de fapt o eclipsă de soare, în ciuda sfaturilor experților.

A ținut câteva minute, apoi s-a întors lumina obișnuită de seară, terasa a reluat vorba, iar turnurile celui de-al doilea oraș al Angliei au redevenit la fel de banale și de uriașe ca înainte ca soarele să facă ceva ciudat deasupra lor.