Poveste de călătorie

Giddo la Santander

Un golf cenușiu-verzui în nordul Spaniei, plajele de la El Sardinero și seara în care orașul a plimbat prin străzi o sardină într-un sicriu și i-a dat foc.

Am pornit spre Santander cu gândul la Spania pe care o cunoșteam deja și am găsit cu totul altceva. Aici e nordul: atlantic, verde, destul de răcoare seara cât să-ți trebuiască o jachetă, cu marea într-un cenușiu de zi de lucru, nu în albastrul cărților poștale. Lumea se scaldă oricum, și o face de când a intrat în modă mersul la ape.

Partenerul nostru

Asigurare de călătorie Heymondo, 5% reducere
Transfer de la aeroport Preț fix · Booking.com

Am stat destul cât să cutreier orașul de la un capăt la altul de mai multe ori — singura cale bună de a-l înțelege — și destul cât să apuc cel mai straniu și cel mai frumos lucru pe care l-am văzut la sfârșit de iarnă spaniolă. Ajung și la asta. Întâi orașul, pentru că orașul explică de ce contează sardina.

Golful este orașul

Santander se întinde de-a lungul unei laturi a unui golf lung și adăpostit, iar de aici decurge tot restul: apa de o parte, dealurile de cealaltă, o promenadă pe aproape toată lungimea golfului.

Portul care lucrează se observă înaintea părților frumoase. Vin feriboturi din Anglia, macaralele se ridică deasupra docurilor, iar bărci mici trec pe țărmul celălalt, la plajele de la Somo și Pedreña.

Spre est, orașul se îmblânzește. Se deschid Jardines de Pereda, iar deasupra lor Centro Botín iese pe picioare peste apă, într-o piele de discuri ceramice mici, care preiau tot ce face cerul. Renzo Piano l-a așezat acolo ca să lege din nou orașul vechi de golful căruia îi întorsese spatele, și funcționează: se poate trece pe sub el, pe deasupra lui și în jurul lui, fără să plătiți nimic.

Mergeți mai departe și ajungeți la El Sardinero, care e din nou alt oraș.

Un oraș care și-a pierdut centrul vechi

Iată ce nu vă spune nimeni și ce trebuie să știți înainte de a veni.

Santander nu are încâlcitul cartier medieval pe care majoritatea orașelor spaniole îl păstrează în centru. În 1941 a izbucnit un incendiu care a ars zile în șir și a nimicit o parte foarte mare din nucleul istoric. Ce a ars era mai ales piatră și lemn; în loc a venit betonul, așezat pe bulevarde largi și drepte, în maniera raționalistă a epocii.

Așa că centrul din Santander este un oraș de la mijlocul secolului și, odată ce încetați să-i purtați pică pentru că nu e altceva, e chiar reușit: străzi generoase, perspective lungi spre apă, ușor de străbătut pe jos.

Câteva lucruri au scăpat. Catedrala stă și azi în picioare, gotică și mai scundă decât v-ați aștepta, cu o criptă dedesubt mai veche decât biserica de deasupra ei. Au rămas și biblioteca lăsată orașului de Marcelino Menéndez y Pelayo, și Palatul Magdalena, pe promontoriul lui, care n-a stat niciodată în calea focului.

Un oraș reconstruit se povestește altfel. Santander nu este un oraș conservat. Își vede de drum, iar asta e altceva și, în unele privințe, mai interesant de urmărit.

El Sardinero și numele pe care îl poartă

La capătul estic, orașul se preface în stațiune, și o face din toată inima.

El Sardinero înseamnă două plaje lungi, despărțite de un cap stâncos, cu o promenadă în spate și cu genul acela de arhitectură albă Belle Époque care spune că un om cu bani a hotărât că locul e la modă. Și chiar a hotărât cineva. Băile de mare au devenit o modă la sfârșitul secolului al XIX-lea, burghezia a urcat spre nord, apoi Alfonso al XIII-lea a început să-și petreacă aici verile, iar întreg cartierul s-a construit în jurul acestui fapt.

Palatul Magdalena, pe care orașul i l-a dăruit lui Alfonso, stă pe promontoriul de la capăt, cu marea pe trei laturi. Se poate merge pe jos în jurul întregii peninsule, pe lângă alte două plaje, cu vântul care vine direct dinspre Atlantic.

Numele cartierului e mai vechi decât toate acestea. Înainte de promenade și de hoteluri, aici era mlaștină și banc de nisip, iar în dreptul lui se pescuiau sardine. De la pește și-a luat numele El Sardinero.

E o coincidență și n-aș face din ea o poveste, doar că, peste câteva zile, orașul întreg a ieșit în stradă să îngroape una.

Înmormântarea sardinei

Cu Entierro de la Sardina se încheie carnavalul în Spania. E o înmormântare și e o glumă, iar despre amândouă vorbește cu toată seriozitatea, în același timp.

Forma e cea a unui cortegiu funerar în glumă. Îndoliați în negru, văluri, o durere exagerată, un sicriu purtat pe umeri prin străzi — iar în sicriu, o sardină. Nu una adevărată: o efigie făcută pentru ocazie, uneori uriașă. În urma ei vin comparsas, trupele de carnaval, cu muzica lor, și se cântă versuri de înmormântare. Totul se încheie cu arderea sardinei.

La Santander, cortegiul își găsește sfârșitul la marginea apei; Puerto Chico este locul tradițional al focului. Efigia se face pentru anul acela și se distruge la capătul lui, iar tocmai în asta stă rostul ei, nu într-o risipă de muncă.

Citisem despre el. Lectura nu te pregătește pentru așa ceva. Ce nu înțelesesem era cât de amuzant este cu adevărat și cum comedia nu știrbește deloc ceremonia — responso, rugăciunea parodică rostită peste sicriu, este declamat cu o față perfect serioasă de cineva care nu păcălește pe nimeni, iar mulțimea intră în joc ca o adunare de credincioși. Copii cu văluri de doliu. O văduvă care bocește și care se distrează cum nu s-a mai distrat în viața ei.

Apoi focul, toată lumea privind un pește cum arde, și ceva se schimbă în atmosferă. Carnavalul s-a terminat. Începe Postul Mare. Excesul este pus într-o cutie și i se dă foc, iar lumea se duce acasă.

De ce o fac, atât cât se știe

Nimeni nu poate spune cu siguranță de unde vine obiceiul și mie îmi place asta.

Ce este documentat e că, la începutul secolului al XIX-lea, obiceiul era deja bine înrădăcinat, fiindcă Goya l-a pictat — Înmormântarea sardinei, o mulțime din Madrid, măști și steaguri și un fel de dezordine extatică. Priviți tabloul acela, apoi stați într-o stradă din Santander, două secole mai târziu, și veți vedea că lucrul abia și-a schimbat forma.

Se spune, în general, că el înseamnă îngroparea trecutului, ca anul să poată începe de la capăt: viciile carnavalului puse într-un sicriu și arse, purificare prin foc și un start curat înaintea Postului Mare. Aceasta este lectura tradițională. Nu este o origine documentată, iar cele câteva povești despre cum a început se contrazic între ele.

La Santander, obiceiul are o istorie proprie. A fost suprimat sub Franco, odată cu carnavalul în general, și s-a întors la începutul anilor 1980, când orașul a reînviat sărbătoarea. Unele dintre comparsas care participă își au rădăcinile în secolul al XIX-lea. Iar ziua s-a mutat: tradițional era Miercurea Cenușii, iar programul actual o pune duminica, cu carnavalul copiilor mai devreme în aceeași zi. Dacă vă gândiți să-l vedeți, verificați programul anului, nu vă bizuiți pe o dată.

Ce v-aș spune să faceți

Începeți cu golful și lăsați restul să vină de la sine. Mergeți pe jos de la Botín spre est, de-a lungul apei, până când orașul se preface în stațiune, treceți cu barca la Somo și mâncați în picioare: anșoa din Santoña, rabas și un pahar rece, în barurile din jurul Cañadío.

Dedicați peninsulei Magdalena o dimineață întreagă, iar criptei catedralei zece minute.

Iar dacă puteți fi aici la sfârșitul carnavalului, fiți aici la sfârșitul carnavalului. Am văzut foarte multe festivaluri și cele mai multe sunt o paradă cu sponsor. Aici, un oraș face ceva ușor ridicol doar pentru el însuși, pe frig, lângă apă, în februarie sau în martie, după cum cade anul — își îngroapă un pește pe care nu-l are, ca primăvara să-și vadă de treabă.

Asta este Santander. Nu Spania de pe afișe. Mai bună.